„Am fost la un pas de cea mai mare greșeală din viața mea” Imprimare Email

Am scris aceste randuri pentru toate fetele care, intr-o zi poate vor avea decizia vietii in inima: „Sa pastrez copilul acesta sau nu?”

Se spune ca Dumnezeu ne vorbeste prin cai pe care nu le banuim, ca El, intr-un mod indirect comunica spiritului, constiintei noastre. In mod sigur, indiferent de religia in care ne-am nascut sau la care am aderat, Dumnezeu este alaturi de noi printr-o iubire parinteasca, pura, infinita. E ceea ce am invatat singura, e ceea ce am descoperit in inima mea, e ceea ce m-a salvat nu doar pe mine ci pe cea mai minunata fiinta din viata mea, copilul meu.

Femeile care fac avorturi sunt si ele victime nedocumentate despre gravitatea acestor fapte oribile, sunt mintite ca nu exista nici un copil, ca totul este doar o adunatura de sange sau mai grav nici nu vor sa stie ce se petrece cu adevarat in interiorul lor sperand ca aceasta le va ajuta sa nu se simta vinovate. Dar oare este indiferenta atat de puternica incat sa vindece o rana a sufletului?

Scopul acestei marturisiri nu este de a aprofunda rana celor care inainte de a face un avort, nu au stiut ce inseamna cu adevarat acest lucru. Rana lor ramane oricum deschisa, poate pentru tot restul vietii. Nu le judecati, ajutati-le! Ele au nevoie de ajutor, pentru a putea intelege ce li s-a intamplat, pentru a nu mai repeta asemenea acte disperate. Eu cred ca sunt in masura sa le inteleg pentru ca, marturisesc cu sinceritate, in incercarea mea de a repara o gresela ireparabila am fost intr-adevar la un pas de cea mai mare greseala din viata mea, aceea de a-mi ucide copilul nenascut.

***

Am 22 de ani, nu peste mult timp 23. Parca doar ieri eram copil... Ma gandesc la mama intotdeauna cu drag. Desi atat de imperfecta in perfectiunea ei, pentru mine e cea mai minunata fiinta de pe pamant. Nu as putea spune ca mi-a lipsit vreodata iubirea parinteasca, ba dimpotriva a fost mai mult decat meritam. Am fost un „copil” foarte iubit, cred ca mai sunt inca, desi in prea marea-mi curiozitate, am facut multe din greselile unui om care, vorba aceea, crede ca pielea lui e mai piele decat a celorlalti. Acum nu as mai lua asta in gluma. Nu e mai bine sa traiesti totul pe pielea ta, credeti-ma! Fiti destepte, invatati din greselile celorlalti ca altfel s-ar putea sa ramaneti fara voi insiva, fara ceea ce sunteti, acel ceva care va face sa sperati, sa credeti, sa existati, sa vreti sa traiti.

Se stie ca in zilele noastre, sexul nu mai este un subiect tabu, e relativ simplu sa-ti gasesti un „partener de joaca” si putini se vor simti ofensati de aflarea vreunui detaliu intamplator despre cum, cand si unde s-a intamplat. Este evident ca societatea nostra a „progresat”. Totul e o masca, un monstru care se fardeaza excesiv, pentru a-si masca imperfectiunile atat de evidente. Si eu si voi avem destule prietene care, de la varste fragede inca, au experimentat cele mai deocheate pozitii ori practici sexuale. Si ce?... Mare-i gradina ta Doamne... dar de ce mai nou, toti sar gardul... afara din ea?

„Stii as avea ceva sa-ti spun...am mai facut un avort...nu e mare lucru...as mai face-o inca o data doar pentru anestezie, ce faina senzatie a fost.” E cea mai socanta dezvaluire pe care am auzit-o in viata mea. E marturisirea unei foste colege de liceu care la doar 16 ani avea deja doua avorturi la bord. „L-am facut si pe asta marinar, saracul” se confesa aprinzandu-si tigara. Ce gluma proasta... ce inima impietrita! Comentariile sunt de prisos. Sa lasam judecata in mainile lui Dumnezeu. Ce poate un copil sa inteleaga dintr-un avort?

Aveam in clasa mai multe colege care trecusera prin experienta ei si devenise deja un „secret” din acelea care se impartasesc in mare taina, tuturor care vor sa-l afle. Oribil, mie nu mi se va intampla!... si ma gandeam in sinea mea... daca eu as fi fost in locul ei, ce as fi facut. Intotdeauna am iubit copiii, creaturile acelea micute, pline de viata, care te fac sa zambesti atat de des, mereu puri si veseli, atat de dragalasi si nevinovati. Ii iubeam atat de mult si de vizibil incat mama imi spunea cand in gluma cand in serios: „Mai lasa-i incolo si pe copii, ca nu-i bine sa-ti fie asa de dragi. Se spune ca femeile care iubesc prea mult copiii nu-i pot avea.” Gandul acesta ma speria de moarte, pur si simplu nu puteam sa-mi inchipui viata fara copii si imi spuneam in sinea mea, ...mai bine moarta decat stearpa! Saraca mama...de unde era sa stie ea? „...la urma urmei nu e decat un cheag de sange...”, imi spunea ea la cativa ani dupa aceasta, incercand disperata sa ma faca sa renunt la ceea ce pentru mine era cel mai mare paradox. Cel mai frumos vis se implinea in cel mai nepotrivit moment din viata mea si mi se parea ca traiesc un cosmar din care trebuia sa ies. Trebuia sa existe o modalitate...

***

Aveam 21 de ani, eram anul 3 la facultate, o tanara cu sperante si o gramada de vise, iubeam ca un copil si ma distram nebuneste, uneori mai mergeam pe la biserica... simteam un gol...dar nu avea prea mare importanta. Am descoperit intamplator ca eram gravida in prima luna. O sperietura prea mare, prea devreme. O prietena de-a mea, patita deja, a insistat sa fac un test de sarcina cand i-am spus ca-mi intarziase ciclul cateva zile. „Niciodata nu am avut cicluri regulate nu cred ca am de ce sa ma sperii...”, i-am spus calma.

Dar atunci de ce simteam ca se intampla ceva in interiorul meu. Era un sentiment ciudat, era ceva acolo, ceva ce inca nu simteam dar care se chinuia sa transmita trupului meu semnale disperate. „Bine...hai sa fac testul, de dragul tau...” i-am spus razand „...si dupa, o sa te cert ca m-ai speriat degeaba”. Se putea citi in ochii ei incertitudine, ea avea deja o fetita, se casatorise gravida si cu toate ca nu avea un sot perfect era atat de indragostita de fetita ei incat restul erau detalii nesemnificative.

Testul care indica doua liniute rosii m-a lasat muta. Am cazut in baie si singurele cuvinte care imi treceau prin minte erau: Nu e adevarat...nu poate fi adevarat! Curand a aflat si prietenul meu. Ma sustinea orice decizie as fi luat; eram un caz „norocos”. Pentru mine insa asta era prea putin semnificativ, conta cel mai mult reactia parintilor mei. Nu puteam sa-i pierd pe ei...pe ei care isi pusesera toate sperantele, toata increderea, toata iubirea in mine. Mai am un frate. Parintii ne iubeau la fel de mult. De ce tocmai eu? Nu puteam sa-i dezamagesc. Erau atat de buni, atat de iertatori dar cu siguranta nu m-ar fi putut ierta pentru asa ceva, era peste putinta.

Am repetat testul, tot pozitiv. Am fost la medic, sarcina era prea mica pentru a fi detectabila la ecograf de orice fel. Se punea problema unei sarcini extrauterine. In disperarea mea speram sa fie asa desi asta ar fi implicat o posibila operatie de extirpare a trompei in care era localizata sarcina dar atunci decizia nu mai era in totalitate a mea, eram oarecum obligata la o singura decizie...

I-am spus mamei. Soc... disperare, plans... Ea a fost cea care m-a indrumat sa merg la al doilea medic. Era convinsa ca voi face avort. Asa ceva nu trebuia sa se intample, aveam de terminat o scoala, eram necasatorita si „prea tanara ca sa ma leg la cap”. Eram speriata si aveam nevoie de cineva care sa ma ajute sa decid... cand de fapt decizia era luata deja. Prietena mea, se ruga de mine insistent sa nu renunt la copil, ea stia ce inseamna sa treci prin asta. Era disperata si se ruga pentru mine la Dumnezeu sa ma ajute sa nu fac avort. Mai aveam inca doua bune prietene care mi-au spus ca se vor ruga pentru mine si copilasul meu. La sugestia uneia dintre ele, am acceptat sa vorbesc cu un preot inainte de a merge la medic pentru ca duceam o lupta infernala cu mine insami, erau momente de cosmar. Intotdeauna mi-am dorit copii si Dumnezeu tocmai imi facuse unul cadou insa era ca o carja data unui om sanatos.

Mi-am adus aminte atunci de una dintre rugaciunile facute la disperare: „Doamne, decat sa ma pierzi pentru totdeauna mai bine da-mi o palma!”. Fraza aceasta, tin minte, am scris-o si am sters-o de mai multe ori inainte sa o rescriu definitiv. Si azi mai tin caietul in care am scris-o. Mi se parea greu sa ma rog si de aceea o faceam de cele mai multe ori in scris. Asa reuseam sa ma apropii mai usor de Dumnezeu. Am discutat cu preotul care desigur a protestat vehement impotriva avortului, ma asteptasem la asta desigur. M-a surprins insa si m-a marcat cel mai profund dintre indemnuri si cred ca sunt datoare sa o spun tuturor femeilor: „Nu iti cladi fericirea pe mormantul copilasului tau!!! Desi e mic, are viata si simte durere. Spune intotdeauna DA pentru viata, pentru ca viata e numai de Dumnezeu data si doar El are dreptul sa o ia !!!” E ceea ce a inclinat balanta, ceea ce l-a salvat pe copilasul meu.

Am decis atunci ca nu voi consimti la uciderea propriului meu copil, nu voi deveni o criminala, voi deveni mama. Cand am mers la medic, soarta copilului meu era deja hotarata, nici mama, nici tata si nici fratele meu, nici nimeni, nu ar mai fi putut sa spuna ceva care sa ma faca sa renunt la copilasul meu. Desi au sperat pana in ultimul moment cand deja era prea tarziu pentru vreo interventie... ce cuvant simplu folosesc oamenii pentru o crima atat de monstruoasa, copilasul meu s-a nascut.

Are 1 an si doua luni in prezent, e baietel si nu cred ca-i voi putea multumi vreodata suficient de mult lui Dumnezeu pentru „palma”aceasta atat de „dureros de dulce” pe care mi-a aplicat-o. Parintii, fratele meu, sotul, toata lumea il adora de-a dreptul si pe buna dreptate; e un istet, un copil cum nu mi-as fi putut inchipui ca voi avea. O minune de omulet, atat de disperat dupa mine, mama care i-a dat sansa de a trai. Acum realizez ca iubirea este nelimitata, infinita.

***

E minunat sa fii mama. Va doresc din tot sufletul meu sa fiti mame, atunci cand Dumnezeu va hotari pentru voi. Un copilas nu va fi niciodata motiv de suparare, el nu poate aduce decat fericire. Credeti pe cuvant o mama fericita. Nu uitati indemnul de mai sus !!!

Mi-aduc si acum aminte de un vis pe care l-am avut cu mult timp in urma, un vis in care salvam un bebelus de la inec si Sfanta Mama a lui Isus imi punea pe mana o bratara de aur. Am inteles visul doar dupa ce mi-am revenit din socul trait, dupa ce deja imi salvasem propriul copil de la moarte. Dumnezeu ne vorbeste in inimile noastre, ne avertizeza, intr-un fel sau altul, trebuie doar sa constientizam asta. Nu demult am vazut documentarul „Strigatul mut”. Il gasiti usor la www.strigatulmut.ro. Nu va fie frica sa il vizionati inainte sa luati o decizie. Daca nu va e frica sa va condamnati propriul copil la moarte nu ar trebui sa va fie frica sa vedeti cum va muri. NU VA UCIDETI COPIII!!!

Cred ca restul cuvintelor sunt de prisos. Daca nu va este indiferenta salvarea unor oameni de la moarte sau daca deja ati trecut printr-o asemenea experienta distrugatoare, constientizati si regretati cele facute trimiteti aceasta marturie tuturor femeilor pe care le cunosteti, prietenilor vostri, cunostintelor si chiar daca o singura viata nevinovata va fi salvata, daca o singura mama va decide pentru viata copilului ei, cu siguranta Dumnezeu isi va aminti de noi.

 
Abonare la newsletter
Conectează-te cu noi prin...

provita bucuresti la youtube provita bucuresti la vimeo

consiliere pentru femeile insarcinate

mama purtatoare

programul educational vreau sa aflu

actiuni in instanta

Avocat

Misiunea noastră: Să ocrotim copilul născut şi nenăscut aflat în dificultate, fără discriminare, până la integrarea sa în familia naturală.

Condiţii de utilizare: Copyleft - Conţinutul saitului este proprietatea intelectuală a persoanei juridice „Asociaţia PRO VITA București”. Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons License. Găzdure: Bogdan I. Stanciu photography